Dupa ce în 2013, am organizat o veloaroganta de trei zile prin Bulgaria, alaturi de oameni care au fost incantati de traseu, in ciuda dificultatii acestuia, 400 de km cu o diferenta foarte mare de nivel, dealurile din tara vecina fiind renumite in randul cicloturistilot, in acest an am pus la cale a noua veloaroganta in tara vecina, incercand ca traseul sa ajunga pe la unele obiective vizitate cu un an in urma (manastirea Basarbovo si cetatea tarilor bulgari din Veliko Tarnovo), dar pedaland pe un drum diferit, avand planificat de vizitat si alte obiective.
Astfel, in cele 3 zile, planificasem sa parcurgem 470 km, cu o diferenta de nivel de peste 6000 de metri, avand ca obiectiv principal vizitarea „casei poporului bulgar” de la Buzludja, insa din cauza conditiilor meteo nefavorabile, am fost nevoiti sa reducem traseul la 410 km si o diferenta de nivel de peste 4000 de metri, fara a mai ajunge sus pe varful Buzludja.
Pentru ca de data aceasta, am dorit sa ajungem mai in centrul Bulgariei, avand la dispozitie ca si anul trecut trei zile, am preferat ca traseul sa inceapa si sa se termine la Giurgiu, practic la iesirea, respectiv intrarea in tara, distantele Bucuresti-Giurgiu si retur parcurgandu-le cu trenul.
Si am plecat in dimineata zilei de vineri, 15 august, de „Sfanta Maria Mare”, cu noaptea in cap catre Bulgaria, pe la 3.30 punandu-ma in miscare catre Gara de Nord, unde ne astepta un grup de ciclisti somnambuli, condusi de familia Denes, pentru a ne ura drum bun. In Sageata Albastra, care ne-a dus catre Giurgiu, am mai incercat sa dormim cat de cat intrucat ne astepta o zi lunga si solicitanta. Ajunsi in Giurgiu, am pierdut ceva timp, cautand un loc unde sa bem o cafea sa ne mai trezim, dar era prea devreme sa fie deschisa vreo terasa pentru o dimineata de vineri, asa ca pana la urma ne-am indreptat catre Petrom-ul din vama, unde, de regula, servim cafeaua cand mergem la bulgari. Asa s-a intamplat si acum, dupa ce am scurtat un pic drumul catre vama cu aprobarea politistului de serviciu care ne-a lasat sa trecem pe aleea care exista prin curtea politiei de frontiera. Si in timp ce sorbeam cafeaua, a inceput sa ne ploua incet, dar pana sa ne punem din nou in miscare s-a si oprit, lasand cale libera caniculei.
Dupa ce ne-am „imprietenit” din nou cu bulgarii, trecand pe podul care si prin numele sau consfinteste prietenia de secole dintre cele doua popoare, am intrat in Ruse, in oras, sa schimbam valuta si apoi am plecat insostiti de mult soare pe dealurile care te asteapta imediat cum intri in Bulgaria.
Si tot asa, la deal si la vale, cu scurte opriri prin satele bulgare pentru hidratare si odihna necesare, mai ales ca soarele isi facea simtitita prezenta din ce in ce mai mult…ciclocomputerul meu arata pe la pranz peste 40 de grade.
Dupa vizitarea manastirii din stanca de la Basarbovo si dupa coborarea catre cetatea Cherven si urcarea de la ea mai departe, deja incepusera catararile sa intre in sange celor sase veloprieteni care m-au insotit in prima zi (din dimineata celei de-a doua zile urma sa vina si Tiberiu, care pierduse trenul si pedala de unul singur undeva, departe, in spatele nostru): Loredana, singura fata care a dat curs provocarii celor peste 400 km de dealuri si vai „bulgaresti”, Liviu, singurul dintre acestia care fusese si la editia din 2013, Marius, Vicentiu, Vlad si Stefan. Pe langa acestia, pana la Basarbovo, ne-a insotit si un cuplu de cicloturisti din Ploiesti, prieteni de-ai lui Marius.
Dupa Cherven, cand soarele ardea cu putere, dealurile pentru o vreme s-au mai „domolit”. Am trecut si pe langa cateva campuri pline de gramezi cu baloti de paie…si nu am scapat ocazia sa ne cataram ca niste caprite pana in varful lor…se manifestau copiii din noi… Apoi din nou dealuri si dealuri, dar satisfactia crestea dupa fiecare urcare in ciuda oboselii care se acumula. Mai urcam un deal, mai scoteam cate ceva din coburi sa mancam, sa ne energizam pentru urmatorul deal si tot asa. Spre uimirea probabil a tuturor, Loredana era la inaltimea intregului echipaj, chiar peste cativa baieti din grup, reusind sa stea in spatele meu si sa-i simt de multe ori la propriu rasuflarea in ceafa. Urca aproape in acelasi ritm cu mine si sus, din cand in cand, pana la regrupare executa cateva exercitii de stretching. Sa ramana incalzita si in forma…practic, evolutia ei devenise motivanta pentru restul grupului. Indiferent de dificultatea catararii, in varful acesteia era numai un zambet, ascunzandu-si orice urma de oboseala.
Dupa o ultima oprire la un magazin de unde ne-am si aprovizionat pentru masa de seara si pentru dimineata urmatoare, am plecat sub amenitarea norilor pe coborare catre locul de campare. Mai aveam vreo 30 km, apusese si soarele. Si o data cu apusul, a inceput ploaia. Din ce in ce mai tare. Intunericul ne-a intampinat cu o ploaie torentiala. O ploaie care nu s-a oprit deloc pentru mai bine de o ora si eram exact pe portiunea de coborare. Franele scartaiau la maximum, incercand sa limitam viteza cat mai mult posibil, vizibilitatea fiind redusa si din cauza aburilor care se ridicau de pe asfaltul fierbinte inainte de potop. In aceste conditii, Marius nu a putut rata o groapa maricica de pe traseu, ceea ce a avut ca efect blocarea uneia dintre roti, care se descentrase. A incercat sa o deblocheze cat de cat, slabind franele. Pe ultimii 10 km am scapat incet-incet de ploaie, au mai urmat cateva mici catarari dupa intrarea pe drumul european E85, care ne-au mai incalzit. Apoi, am parasit drumul european si dupa vreo 2 km in stanga, pe o portiune de offroad am ajuns in campingul de langa Parvomitsi. Exact cand ploaia incetase. Ne-am gasit o zona exact pe malul raului Yantra, a carei frumusete aveam sa o descoperim, dimineata, o data cu rasaritul soarelui. Intre timp aflasem informatii din spatele nostru ca Tiberiu campase cu vreo 50 km inainte de a ajunge in campingul in care eram noi. Il prinsese intunericul in mijlocul padurii. Ne-am facut dus pe rand la singura cabina de dus existenta in camping, cu apa mai mult rece decat calaie si ne-am bagat la somn, sperand ca peste noapte sa nu mai ploua. Dar nu am avut noroc, in mijlocul noptii, ploaia m-a trezit de vreo doua ori. Oricum, zorii diminetii ne-au adus un soare puternic care anunta o noua zi caniculara.
In timp ce strangeam corturile si bagajele, a aparut si Tiberiu, intregind grupul: Alba ca Zapada si cei 7…cicloturisti voinici. Pana au reusit sa fie toti gata, eu si Loredana am profitat de decorul superb din camping si dupa ce ne-am dat pe rand in cele doua leagane de pe malul apei, unul dintre ele realizat dintr-un cauciuc de masina, cum doar in filme mai vazusem, am descoperit si o barca pneumatica. Ne-am suit in ea si am vaslit minute bune in susul si in josul Yantrei. Nu ne mai venea sa plecam. Dar trebuia…mai aveam multi km de parcurs.
In jur de ora 10.30, am plecat din campingul Trinity Rocks Farm…si am plecat, asa cum era de asteptat pe catarari catre Veliko Tarnovo prin Arbanasi. In Arbanasi, dupa ce am vizitat frumoasele ulite cu case din piatra, am gasit un restaurant, unde am mancat. Aveam o foame mare…mai veche. In prima zi nu gasisem niciun restaurant pe traseu, unde sa mancam ceva cald. Asa ca acum recuperam si pentru prima zi…Dupa ce am mancat, am plecat cu nerabdare pe coborarea catre Veliko, pe acolo pe unde cu un an in urma intr-o alta formula din care acum mai eram prezenti eu si cu Liviu, urcam din greu panta de 10%. Ciclocomputerul s-a oprit undeva pe la 73 km/h, nereusind sa depaseasca recordul stabilit cu Vicini pe coborarea de la Varbila cu doua saptamani in urma.
Apoi am parcat bicicletele langa cetatea Taravets, unde cinci dintre noi am intrat sa o vizitam. Un obiectiv turistic foarte frumos, pe care anul trecut il admirasem din afara, fara sa intram. Timp de aproximativ o ora am parcurs curtea cetatii bucata cu bucata, admirand peisajele de dincolo de ziduri de la inaltimea acestora.
Apoi, am traversat orasul si am iesit catre E85. In urma studierii prognozei meteo in zona Buzludja si a calcularii timpului ramas la dispozitie, am luat decizia de a merge direct catre locul de campare, aflat la 40 de km de Veliko. Ca si cu o zi inainte, pe ultimii 20 de km, ne-a prins din nou o ploaie torentiala. Am incercat in cateva randuri sa ne adapostim sub niste copaci, dar intr-un final, am decis sa continuam drumul asa pe ploaie. Am intrat tot pe ploaie in Dryanovo, ne-am oprit la un supermarket, inclusiv pentru a ne mai incalzi, asteptand sa se mai potoleasca ploaia. Dupa ce s-a reunit tot grupul si ploaia s-a mai oprit cat de cat, am plecat catre camping, bineinteles pe o noua catarare. Ne-a prins bine ca astfel ne-am incalzit pana in camping. Ajunsi aici, am constatat ca pretul de persoana intre a campa si a locui in bungalou era de 5 leva…adica 10 leva in loc de 5. Asa ca, am decis in unanimitate sa ne cazam in bungalouri. Si a fost o decizie buna, pentru ca, imediat, dupa ce am descarcat bagajele, ploaia a reinceput. De data aceasta, mocaneste. Abia pe seara, dupa ora 9, s-a oprit, moment in care am profitat si am mers pe jos vreo 2 km pana la un restaurant pe care il vazuseram la iesirea de pe drumul european catre camping. Am mancat si am stat la povesti pana aproape de miezul noptii, cerandu-i patroanei restaurantului sa ne pregateasca niste sandvisuri pe care sa le luam dimineata, inainte de plecare. Impreuna cu ceilalti am stabilit ca a doua zi sa ne trezim foarte, foarte devreme pentru a fi siguri ca reusim sa prindem trenul din Giurgiu, de la ora 19.00, la care aveam bilete, mai ales ca se anunta ca nu vom scapa de ploaie nici in ultima zi. Asadar, ne-am trezit foarte devreme, dar nu atat de devreme cat stabiliseram, adica la 05.00. Eu am auzit ceasul sunand, dar din greseala l-am oprit, in schimb pe unii dintre ceilalti, la 05.45, cand m-am trezit intamplator, i-am gasit stand pe intuneric pe marginea patului, asteptand ca si restul sa dea un semn. Asa ca i-am trezit pe toti si in graba am strans bagajele si am plecat, oprindu-ne si la restaurantul din intersectie pentru sandvisurile comandate de seara si pentru o cafea. Apoi am plecat. Am renuntat la traseul stabilit inainte si am decis sa mergem pana la Ruse doar pe E85. Nu mai merseseram pe acest drum pana acum, asa ca am vrut sa vedem cum este. Unii dintre noi sperau sa aiba de a face cu mai putine dealuri, fiind drum european. Din pacate sau din fericire, dealurile erau si mai prezente. Lungi si cu panta aproape constanta, asa cum le place celor care iubesc catararile.
Cand am trecut pe langa orasul Veliko, unul dintre baieti, Vicentiu, din cauza unor dureri la genunchi, a ales sa ia trenul catre casa (de fapt l-a luat pana in Giurgiu, de unde simtindu-se mai bine, a pedalat pana la Bucuresti).
Dar aceste date ale noului traseu, nu ne-au impiedicat sa pedalam cu viteze uneori ametitoare atat pe plat si la vale, cat si pe catarari. Unele dealuri, ceva mai scurte, le-am abordat cu viteze de peste 35-40 km/h. Dar, am avut si dealuri lungi, atat de lungi, incat efortul necesita o dozare cat mai optima, viteza de rulare scazand sub 10 km/h… Rezultat la finalul celor 150 km pe E85? O viteza medie de aproximativ de 30 km/h si…sosirea la Ruse cu 4 ore inainte de plecarea trenului din Giurgiu.
Asadar, la ora 15.00, eram asezati la masa la City Grill, locul in care mancam aproape de fiecare data cand ajungem la Ruse. Ne-am relaxat vreo doua ore stand la masa, urmarind, tot ca de fiecare data cand ajungem aici, frumusetea uniformelor fetelor care servesc la mese, dupa care am plecat prin centrul vechi al orasului, exact cand incepea din nou sa ploua. Dupa fotografia de grup de aici si un pic de ratacire cautand o varianta cat mai rapida de iesire catre Podul Prieteniei, catre vama, a inceput si ploaia, tot mai tare, punctul culminant (torential) fiind atins chiar dupa iesirea din vama. Pe Podul Prieteniei am oprit pentru o noua fotografie de grup, soferii masinilor de pe pod avand rabdarea sa stea dupa noi sa executam fotografia.
Pana in gara, eram din nou, toti uzi pana la piele. Ne-am interesat care-i sageata albastra catre Bucuresti, am urcat (dupa ceva certuri cu unii care ne spuneau ca trenul nu-i pentru biciclete!!!) si ne-am schimbat cu ceva haine uscate pe care le mai aveam prin bagaje.
Pana la Bucuresti, am mai primit ceva feed-back-uri despre veloaroganta tocmai incheiata. Toata lumea era multumita, deja discuta despre urmatoarea plimbare prin Bulgaria, mai ales ca ratasem unul dintre obiective si toti erau de acord ca Loredana, Alba ca Zapada a noastra, a fost eroina acestei ture, intrucat vointa si forta ei de a pedala aproape fara probleme (un singur moment de ameteala in a treia zi, dis-de-dimineata) pe cei 400 km de vai si dealuri ale Bulgariei, ii motivasera foarte mult pe toti, pe cei „sapte voinici”. Dar ce conteaza cel mai mult dupa cele trei zile de pedalat prin Bulgaria, este prietenia care a legat opt oameni cu o pasiune comuna: cicloturismul. Si pentru acest lucru minunat, multumesc tuturor celor 7 veloprieteni care mi-au fost alaturi si pe care ii astept cu mult drag si la urmatoarea veloaroganta prin Bulgaria, probabil in 2015…sau de ce nu, mai devreme.
Fotografiile:
Prima zi: https://www.facebook.com/iulian.ene/media_set?set=a.10153069771321258.1073742280.540731257
A doua zi: https://www.facebook.com/iulian.ene/media_set?set=a.10153070933161258.1073742281.540731257
A treia zi: https://www.facebook.com/iulian.ene/media_set?set=a.10153073082406258.1073742282.540731257
2 gânduri despre &8222;Alba ca Zapada si cei 7…voinici, toti cicloturisti prin Bulgaria&8221;
Comentariile nu sunt permise.
Pedalez, deci exist! 
Frumoasa tura care merita refacuta macar pentru a ne reuni cat mai multi din cei ce au participat la editia de anul asta.
Multumim Iulian pentru aceasta tura minunata si in special pentru inspiratia in alegerea ei !
Evident ca avem de vizitat Casa Poporului din Buzludja, Veliko Tarnovo, Arbanasi sau chiar Ivanovo, dar poate si alte locuri frumoase ce se pot gasi pana la Veliko si putin dupa.
Se anunta o toamna cu vreme frumoasa in care se pot face mult ture cel putin la fel de frumoase si reusite ca cea descrisa de Iulian mai sus. Sper doar sa putem sa ne reunim in aceeasi formatie si mai ales cu aceeasi pofta de pedalat !