La inceputul verii, cand a venit vorba de ce vom face in concediu, sotia mea, Carolin, mi-a sugerat ca o parte din acesta sa mi-l petrec doar alaturi de fiul meu, care venea dupa perioada de examene de admitere la liceu. Si pe loc, mi-am zis ca este o idee perfecta, intrucat pana acum nu avusesem ocazia sa plecam mai multe zile doar noi doi pe bicicleta. Si l-am anuntat si pe el. A fost o incantare pentru el, insa cand a auzit ca vom pleca pe Transfagarasan, a stat un pic si m-a intrebat: „Esti sigur ca voi face fata? Nu prea am mai pedalat de vara trecuta din Franta!” Si i-am spus ca am incredere in puterea si ambitia lui de a pedala pentru ca nici vara trecuta inainte de cei peste 1000 de km prin Europa, nu pedalase tot anul mai mult de 100 de km.
Si a sosit prima zi. Carolin ne-a dus cu masina pana la Curtea de Arges si de aici am plecat in doi, in prima zi, urcare usoara pana la Cetatea Poienari, vreo 25 de km, un fel de incalzire pentru zilele urmatoare. In prima seara, ne-am cazat la casute in campingul Dracula, aflat la poalele dealului pe care se afla cetatea.
A doua zi, pe la pranz, sub amenintarea prognozei de ploaie, ne-am continuat drumul cu urcarea celor 6 km pana la Barajul Vidraru. Am terminat cu bine catararea, dupa care ne-am oprit sa luam pranzul la Valea cu Pesti, unde am ajuns exact la ora de deschidere a restaurantului si chiar cand incepea sa ploua. Ploaia a tinut exact cat am stat noi la masa, si ne-am continuat pedalatul, avand urmatoarea tinta Piscul Negru, cu putin inainte de locul de campare, pentru a mai manca cate ceva. Deja catararea continua catre Balea Lac incepuse, ceea ce insemna ca fusese ziua intrarii in ritm pentru asaltul final.
In a treia zi, ne-am trezit ceva mai devreme, am luat micul dejun la pensiunea din apropierea campingului, si avand parte de o vreme superba, cu un soare incantator, ne-am inceput asaltul celor 13 km catre varful care se lasa cu greu vizibil privirii noastre, din cauza drumului in serpentine, care se tot muta de pe o parte a muntelui pe cealalta.
Dupa o scurta oprire la cabana Capra si la cascada cu acelasi nume, unde ne-am mai hidratat si energizat cu sorici si covrigi, ne-am trezit pedaland pe ultimii kilometri ai catararii. Cu cate o scurta oprire la fiecare borna kilometrica, pentru refacerea fortelor, am ajuns la 3 kilometri de varf, in locul unde muntele se deschide cu totul privirii, putand vedea traseul pana pe partea cealalta, unde chiar dupa colt se afla refugiul Salvamont.
Aceasta a fost momentul in care Laurentiu mi-a zis: „urcarea pana acolo mi se pare imposibila pentru mine”. I-am spus ca este doar o iluzie optica a rampei pe care o vede de la distanta, va reusi sa treaca si de partea aceasta. Si a pornit incet-incet sa pedaleze in fata mea, asa cum o facuse toata urcarea, iar dupa ce am trecut de refugiu, la borna care indica 2 km pana la Balea Lac, s-a oprit si mi-a spus mandru: „A fost mult mai usoara aceasta portiune decat altele dinainte”. Desi, in realitate, aceea este portiunea cu panta cea mai mare de pe Transfagarasan, dar, probabil, faptul ca se afla tot mai aproape de punctul final al urcarii, l-a facut sa simta astfel. Apoi a urmat ultimul kilometru pana la intrarea in tunelul care face legatura intre Muntenia si Transilvania. La intrarea in tunel a urmat replica sa: „Am reusit, tati! A fost greu, dar nu atat de greu cat mi-am imaginat cat va fi.” I-am spus, incantat si mandru de performanta pe care o traia cu atata bucurie: „Te iubesc! De astazi, esti si barbat, si ciclist!”. Am batut palma si ne-am imbratisat. Bucuria amandurora era de nedescris. Ne luase cu tot cu pauze vreo 3 ore sa urcam acei 13 km de catarare continua.
Ne-am imbracat avand in vedere atat racoarea din tunel, cat si faptul ca prietenii nostri, Mihai si Ioana, care trecusera cu masina cu cateva ore inaintea noastra pe Transfagarasan, ne anuntasera ca dincolo, in Transilvania, sunt nori si este frig. Am trecut prin tunel, am mers la cabana de langa lac, unde am luat pranzul in nori, iar exact cand ne pregateam sa incepem coborarea, brusc, norii s-au dat deoparte si ne-au lasat cale libera catre Cartisoara.
Am coborat impreuna cu grija intrucat traficul era destul de aglomerat, dar totusi cu viteze de 35-50 km/h. O perioada de timp, fiul meu a tinut in spatele bicicletei sale un sir intreg de masini cu un autobuz in frunte. Cu pauzele pentru cateva fotografii, coborarea efectiva a durat vreo 40 de minute. La finalul coborarii, Laurentiu a ridicat bratele in semn de invingator, ca un adevarat ciclist profesionist la capatul unei victorii. Pentru ca si-a invins teama ca Transfagarasanul reprezinta ceva imposibil de facut pe bicicleta la varsta lui. Eu l-am incurajat tot drumul ca va reusi, dar cel care a depus efortul de a urca acel munte pe doua roti a fost doar el.
La doar cateva minute dupa ce am ajuns la campingul din Cartisoara, la Casa Duse, unde ne-am cazat intr-o casuta, a inceput o ploaie torentiala, iarasi, sus, pe munte, de unde coborasem, totul era negru. Am concluzionat impreuna ca in cele 3 zile de Transfagarasan, vremea a fost de partea noastra, ajutandu-ne si ea sa ne ducem misiunea la capat cu bine. Asadar, Laurentiu, parafrazand titlul romanului „Capitan la 15 ani”, poate spune: „Transfagarasanul, pe bicicleta, la 14 ani”.
Pedalez, deci exist! 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.