Exista un colt in nord-vestul Frantei, care pentru 4 zile si 4 nopti, o data la 4 ani, in luna august, devine scena efortului a peste 6000 de ciclisti de anduranta, care au un singur obiectiv, respectiv sa ajunga de langa Paris pana la Brest – un oras in extremitatea vestica a Bretaniei, pe malul Atlanticului (regiunea se numeste Finistère, ceea ce inseamna „capatul pamantului”) si de aici sa faca drum intors spre capitala Frantei. Este un traseu de aproximativ 1.200 de kilometri, pe care ciclistii de anduranta, proveniti de pe intreg globul, il parcurg inca din anul 1891, atunci cand a avut loc prima editie a brevetului Paris-Brest-Paris (PBP). De atunci si pana in 2015, au trecut 124 de ani pana cand românii au aflat de acest eveniment si au luat drumul Occidentului pentru a vedea ce inseamna „olimpiada” ciclismului de anduranta.
August 2015 – participam pentru prima data la acest festival mondial al ciclismului de anduranta. De fapt, eu si alti 8 ciclisti luam startul in premiera pentru cineva din Romania, la ceea ce aici se intampla de mai bine de un secol. Desi eram deja de multi ani in secolul vitezei si al informatiei, unele informatii au ajuns mai greu pe taramul tarii noastre. Pentru ca a fost practic o initiere in ciclismul de anduranta, participarea mea a fost dificila, iar parcurgerea celor 1220 de km si mai dificila. Nu reusisem sa aflu mare lucru in cateva luni de cand descoperisem aceasta minune de sport, despre ceea ce inseamna cu adevarat ciclismul de anduranta si mai ales evenimentul numarul 1 al acestuia, Paris-Brest-Paris.
Dar, tocmai faptul ca a fost frumos de greu, m-a ambitionat sa termin la limita, dar cu cateva minute inainte de a suna cele 90 de ore, mai exact in 89h35min17sec. La acea editie, nici nu exista notiunea de finiser, ci doar cele de brevetat sau nebrevetat / abandonat. Am fost unul dintre cei 4610 ciclisti brevetati din totalul celor 6049 de ciclisti, care luasera startul cu 4 zile in urma pe traseu. O bucurie enorma in intreaga atmosfera de vis, care este creata de comunitatea franceza timp de 4 zile si 4 nopti. Si mi-am zis ca trebuie sa revin, dar, in urmatorii 4 ani, trebuia sa aflu si sa invat cat mai multe din secretele ciclismului de anduranta. Traseul meu din 2015 (fara ultima parte din traseu, cand mi-a „murit” ciclocomputerul de la ploaie): https://www.strava.com/activities/378438976
August 2019 – reveneam la PBP, alaturi de un numar impresionant de mare de ciclisti din Romania. Chiar, la finalul evenimentului, in calitate de Reprezentant National, am fost chemat pe scena pentru a primi din partea Audax Club Parisien (ACP), organizatorul evenimentului, premiul special pentru cea mai mare crestere de participare a unei natiuni de la o editie la alta. Revenind la start, eram 68 de ciclisti romani, cativa dintre ei din diaspora, printre cei 6673 de participanti din 70 de tari. De data aceasta, ma simteam mult mai pregatit, am gestionat altfel parcurgerea intregului traseu, dar mai ales momentele de odihna in cateva puncte de control. Astfel, am reusit sa dorm vreo 11 ore in cele 4 zile si 4 nopti fata de numai vreo 8 ore cu 4 ani inainte. In ciclismul de anduranta, orice sfert de ora de odihna conteaza enorm. Se doarme in toate locurile posibile si imposibile, precum si in toate pozitiile posibile si imposibile. In plus, am avut si avantajul suportului tehnic oferit la jumatatea traseului, de o echipa formata din sotia mea, fiul meu, fina mea si Gabi, suport oferit atat mie, cat si altor vreo 40 de ciclisti din Romania. Este foarte important dupa 600 km sa devii aproape nou, macar din punct de vedere al echipamentului. Echipamentul, de altfel, reprezinta o componenta esentiala a succesului la PBP. Oricat ai ignora, cei peste 1200 de km cu aproximativ 12.000 de metri diferenta de nivel nu pot sa nu te faca sa simti si ceva suferinta, dar un echipament corespunzator o poate diminua foarte mult. Si in aceste conditii, eram pe punctul de a finaliza cel de-al doilea meu PBP, cu cateva ore bune inainte de limita celor 90 de ore. Nu a fost sa fie asa, pentru ca in punctul de control de la Villaines-la-Juhel, am decis impreuna cu cativa ciclisti români (Bogdan, Sorin, Remus) sa o ducem la linia de sosire si pe regratata noastra prietena, cea mai buna ciclista de anduranta din Romania la acel moment, Cristina Berna, care nu mai putea sa isi tina gatul intr-o pozitie in care sa pedaleze in siguranta. Si astfel, adaptand ritmul la cel al Cristinei, cativa dintre noi, am adus-o pe ciclista noastra pana la Rambouillet, trecand impreuna linia de sosire in 89h10min16sec, fiind unul din cei 4366 de ciclisti brevetati la editia cu numarul 19. Avea sa fie al doilea meu succes la PBP, dar cel mai important pentru mine a fost faptul ca am reusit sa pedalez intreg traseul alaturi de finul meu, Bogdan, ca prietena noastra Cristina, desi in dificutate, a reusit sa termine inainte de expirarea timpului limita, si ca 44 de ciclisti romani obtinusera brevetul la aceasta editie. Ca si in urma cu 4 ani, atmosfera a fost de senzatie, iar felul in care am terminat acel PBP va ramane o amintire de neuitat.
Traseul meu din 2019: https://www.strava.com/activities/2642427539
August 2023 – editia aniversara a PBP, cea de-a 20-a, a insemnat a treia mea participare la marele eveniment (activitatea mea pe Strava: https://www.strava.com/activities/9736796023).
De data aceasta, printre cei 6749 de participanti am fost la start 60 de ciclisti romani. Spre deosebire de editiile anterioare, avand si experienta a doua participari, m-am simtit foarte pregatit sa iau startul in seara zilei de 20 august. Aveam un plan, un plan la care aderase si prietenul din Miercurea Ciuc, Bobby. Totodata, aveam o echipa de suport „tehnic si moral” formata din sotiile noastre, Carolin si Gabriela, echipa ce urma sa fie gata sa ne primeasca si sa ne ofere tot ceea ce aveam nevoie in cateva puncte de control. Mai exact in trei puncte de control de pa traseu: la Brest, la jumatatea traseului, respectiv la Villaines-la-Juhel, atat la dus, cat si la intoarcere.
Prima noapte a trecut in mare viteza, la propriu si la figurat. Adrenalina, care se aduna in cele cateva ore de asteptare a startului, iti ofera un elan nemaivazut si oricat ai incerca sa iti mai calmezi ritmul, este aproape imposibil. Toti ciclistii in fata si in spatele tau alearga cu 35-45 km/h, fie ca este plat, fie ca este urcare. De fapt, cei 1220 de km ai traseului sunt in mare parte urcare sau coborare, fiind o continua „valureala”. Traseul plat apare uneori, intre localitati. Dar, in cea mai mare parte, pentru a intra intr-o localitate trebuie sa urci, ca apoi sa cobori pentru a parasi localitatea. Practic, invers decat prin Dobrogea noastra sau Bulgaria vecina, unde pentru a intra intr-un sat cobori si pentru a parasi satul trebuie sa urci. Francezii si-au construit satele astfel incat sa fie vizibile de la distanta, indeosebi biserica din centrul satului, care este deosebit de impozanta fata de restul cladirilor. Noi si vecinii nostri ne-am ascuns satele in vai…de teama invadatorilor.
Revenind la PBP, in prima dimineata, am ajuns la Villaines-la-Juhel, unde am beneficiat de suport tehnic si moral, dar, unde am luat si o decizie pripita de a dormi 2 ore. Poate ne-ar fi folosit daca niste vecini nu ne-ar fi trezit cu galagia lor in limba maghiara de cateva ori si, pana la urma, dupa vreo ora si ceva de motaiala, ne-am decis ca nu este cazul sa mai prelungim statul pe loc. Ca urmare, am plecat mai departe, dar mai mult ametiti si cu ceva durere de cap decat odihniti, cum sperasem la momentul opririi. Ne-am revenit incet-incet pe traseu. Viteza si adrenalina te scot din orice stare uneori. Opream in punctele de control pentru stampila, dar si pentru a ne hidrata-energiza. Aveam la dispozitie, contra-cost, dar la niste preturi subventionate de organizator, multe feluri de mancare, insa eu m-am „indragostit” vrand-nevrand de supa de legume, pe care acasa nu o mananc niciodata. Apelez la aceasta supa doar din 4 in 4 ani, la PBP. A devenit deja o traditie. Si adevarul este ca aceasta supa hidrateaza enorm. Mai ales, atunci cand vremea este caniculara, cum avea sa fie a doua si a treia zi.
Insa, mai mult decat supa si bauturile din punctele de control, cel mai mult pe intreg traseul si fara de care multi nu am reusi sa terminam cei 1220 km intr-o stare foarte buna, conteaza sprijinul material si moral pe care membrii tuturor comunitatilor de pe traseu il ofera celor aproape 7000 de participanti, timp de 4 zile si 4 nopti. Practic, acestia stau fie in poarta casei lor, fie se aduna in centrul satului, si te aplauda frenetic, fie ca esti intr-un grup numeros, fie ca pedalezi solitar. Si iti ofera apa cea de toate zilele, rece, tot felul de bauturi energizante, prajiturele, dulciuri de toate felurile, fructe, chiar si supa de legume, totul gratuit. Sau chiar si o bere… Intr-adevar, mai sunt prin unele sate si cetateni francezi care profita de acest eveniment si-si rotunjesc veniturile, oferind aceste lucruri contra-cost. Dar, indiferent cum iti este oferit, acest suport reprezinta ceea ce creaza o atmosfera unica, care te face sa vibrezi din toti porii, care adeseori pe traseu te aduce in starea de a ti se ridica parul pe maini (daca nu cumva esti epilat pentru a fi mai aerodinamic). Este ceea ce iti ofera aripi sa continui si sa dai totul din tine pana la linia de sosire.
In a doua noapte, nu am respectat planul de acasa, pentru ca ne simteam foarte bine pe seara, cand ar fi trebuit sa ne oprim sa dormim la Quedillac, am mai continuat, desi riscam sa nu gasim loc de cazare, pana la Loudeac, adica inca vreo 70 de km. Aceasta pentru ca intre timp, cei plecati in primele valuri, deja se intorceau, si intre timp veneau din spate si cei din valurile de la categoria 84 de ore. Aici dupa un dus (5 euro), am luat patul in primire (8 euro) si am rugat organizatorul sa ne trezeasca peste fix 5 ore. Cand am plecat dimineata din nou pe traseu, ma simteam mai proaspat decat la start. Simteam o energie care ma facea sa depasesc pe toate urcarile tot ce vedeam in fata ochilor. Am incercat impreuna cu Bobby sa ne alaturam catorva grupuri, pentru a merge mai usor, insa dupa cateva incercari, am decis ca tot in doi este cel mai ok. Grupurile de regula se uita urat la tine cand vad ca te lipesti de ele si „profiti” de trena lor, iar cand incerci sa duci tu trena, acestia o lasa mai incet, transmitandu-ti ca nu le convine, ca esti un intrus. Ca urmare, grupurile in care am mers au fost doar cele generate de altii care se lipeau la trena noastra, fara ca acestia sa treaca vreodata la trena. Si atunci, de regula, pe prima catare care urma, acceleram ritmul si cei mai multi renuntau sa se mai agate de trena noastra.
A doua zi, undeva dupa pranz, am ajuns la jumatatea traseului, la Brest. Ne-am intalnit cu Carolin si Gabriela, am facut doar un dus in punctul de control (4 euro), ne-am schimbat echipamentul si am inceput pedalatul pe drumul de intoarcere. Dupa ce ne-am facut fotografiile obligatorii pe podul de peste Atlantic, obiectiv major pentru toti ciclistii de anduranta, mai putin cu siguranta pentru cei cativa care au terminat PBP in acest an sub timpul minim limita, am inceput din nou sa coboram si sa urcam spre Paris, mai exact spre Rambouillet. Spre deosebire de celelalte editii, traseul editiei a 20-a a insemnat si o modificare esentiala, ultimii 200 de km spre Brest nu mai sunt comuni cu drumul de intoarcere, una care, pentru mine, a reprezentat si un aspect pozitiv, dar si unul negativ.
Schimbarea a fost pozitiva pentru ca s-a renuntat la a pedala vreo 100 de km pe un drum national cu 2 benzi pe sens, dar cu trafic destul de mare, dar a fost negativa, pentru ca intre Brest si Loudeac, traseul de dus si cel de intors au fost diferite in intregime, ceea ce a eliminat magia momentului in care, mai ales noaptea, sute de lumini rosii urcau spre Brest, in timp ce, pe celalalt sens, sute de lumini albe coborau de la ocean spre interiorul continentului. Dar, totusi, mai importanta este siguranta ciclistilor in trafic decat magia oferita de un spectacol continuu de lumini oferit de catre acestia.
Urmatoarea noapte ne-a prins pedaland. Ar fi trebuit, personal, sa ma opresc sa dorm un pic la Pontivy, unde era organizat doar punct de odihna, insa cei 30 km care mai erau pana la Loudeac, au fost mai tentati sa continuam. Decizia a reprezentat un pic de inconstienta, pentru ca am avut ocazia pe cei 30 de km pana la somn sa atipesc de mai multe ori pe bicicleta si cand atipesti si se intampla si sa cobori nu este deloc ok. Acesti 30 de km am simtit ca nu se mai termina, ca sunt cei mai lungi din tot traseul. Ajunsi, spre ora 4 dimineata la Loudeac, am preferat sa ne bagam imediat la somn (8 euro), imbracati in echipamentul de ciclism, fara sa mai apelam la vreun dus. Am dormit vreo 3 ore si ceva si am inceput cea mai caniculara zi din cele 4, pedaland revigorati cat de cat spre a parcurge cei peste 400 km ramasi din traseu. Din nou, trebuie sa ma repet, daca nu beneficiam de suportul localnicilor, indeosebi refillul cu apa, nu ne-ar fi fost deloc bine. Temperatura pe ciclocomputer trecuse la un moment dat de 33 de grade. La prima vedere, comparand cu temperaturile de prin Romania, ar fi una decenta. Insa combinatia dintre cele peste 30 de grade si o umiditate foarte ridicata, uneori chiar spre 80-85%, devine una dura pentru a pedala intr-un ritm accelerat. Totusi, a fost si singura zi in care am avut cel mai puternic vant din fata pe o mare parte din traseu, dar si daca nu ar fi fost acel vant, am fi suferit mai mult din cauza caniculei. Deci, si rau, si bine. Spre seara, temperatura a mai scazut, vantul s-a mai calmat, iar cand ne apropiam de miezul noptii de Villaines-la-Juhel, pentru a beneficia de un nou sprijin din partea echipei noastre, chiar incepuse sa fulgere si sa tune in departare.
La Villaines-la-Juhel, doar am pus stampila, nu am mancat nimic, ne-am dus la pensiunea unde era cazata echipa noastra, respectiv la vreo 2 km in afara traseului, am facut dusul de rigoare, ne-am schimbat echipamentul, luand in calcul ca pana la sosire, cel mai probabil, vom avea parte de ceva ploaie, si am plecat mai departe. Mai aveam de parcurs un BRM200 in vreo 15 ore, adica aveam mai mult timp la dispozitie decat timpul limita prevazut pentru un brevet pe distanta de 200 km, respectiv 13h30min. Pana aici, personal, niciodata nu am intrat vreun moment in panica ca nu vom termina fara probleme in timpul limita, dar, acum, chiar realizam ca avem tot timpul din lume sa parcurgem ce mai era de parcurs pana la Rambouillet. Din punct de vedere meteorologic, a fost vremea ideala de pedalat in acea noapte, temperatura ramanand in jur de 20 de grade. Ca urmare, am pedalat doar in tricou si cu vesta reflectorizanta obligatorie…
La urmatorul punct de control, cu 125 km inainte de sosire, in timp ce eu mancam mai multe feluri de mancare, luand in calcul ca este ultima energizare pana la final, Bobby a preferat sa incerce cum este somnul direct pe podea. Am incercat si eu vreo 10 minute, atras de felul in care el putea sa doarma. Ar fi trebuit sa il trezesc dupa jumatate de ora, dar doarmea prea adanc. Am profitat astfel de cateva minute bune de somn, si apoi am pornit rapid mai departe. Dar, era sa plecam fara stampila pe brevet-card. La dus, aici la Mortagne-au-Perche, fusese doar punct de hidratare-energizare, nu era obligatoriu sa opresti, desi pragul te cronometra ca ai trecut pe aici. Acum, la intoarcere, trebuia sa punem si stampila. Noroc cu Bobby care a aflat despre acest aspect in timp ce eu mai zaboveam un pic pe la baie, sa-mi dau cu niste apa rece pentru a ma revigora dupa cele 10 minute de somn. Am intrat din nou in cladire, am pus stampila si am plecat si mai grabiti spre penultimul punct de control. In minte, vrei, nu vrei, faci calcule non-stop. Imparti numarul de km ramasi la timpul ramas, sa te asiguri ca totul este sub control in continuare. Imparteam 120 km la 8 ore. Ne trebuia o medie cu tot cu eventuale pauze de 15 km/h. Era mai mult decat perfect. Probabil, Bobby nu facuse acest calcul. Am observat ca intrase un pic in panica. Si de regula panica duce la greseli. L-am observat din spate depasind la limita cativa participanti, dupa care, in viteza, isi cerea scuze, gesticuland, sau chiar intrand de cateva ori pe contrasens. Traficul auto era redus la acea ora pe acele drumuri, dar totusi era. Am accelerat si l-am prins din urma, incercand sa-l calmez ca avem timp suficient sa terminam fara probleme. Cred ca, pentru vreo 2-3 minute, mi s-a parut ca a inteles, dupa care din nou a inceput sa atace urcarile in viteza. Am ramas mereu in spatele lui, pentru a-l tine sub supraveghere cumva. Speram sa nu greseasca fatal.
Am ajuns si la Dreux, ultimul punct de control inainte de sosire. Aici, doar am pus stampila, ne-am dezbracat de vesta reflectorizanta, iar eu mi-am pus tricoul oficial al evenimentului. Asa imi planificasem inca de la start, ca ultima parte din traseu sa o parcurg in echipamentul oficial. Asa cum facusem si la editiile anterioare. Imediat dupa plecarea din punctul de control, a inceput prima ploaie cu care am avut de-a face in cele 4 zile si 4 nopti. A fost o ploaie benefica, ne-a mai revigorat, o ploaie pe care, sincer, o asteptam si in ziua anterioara, cea mai caniculara dintre zile. Era bine ca venise si acum. A durat vreo jumatate de ora. Nu ne-am oprit. Am mers in continuare doar in tricou. Era o ploaie calda de vara.
Intre timp, a aparut si vantul din fata, destul de puternic. Pe acesta nu-l ateptam deloc. Apoi, drumul a tot inceput sa isi schimbe directia, dar mai putin in directia in care am fi putut profita si noi de vant. Zonele de padure care au urmat ne-a mai protejat de vant. A aparut indicatorul care ne arata ca mai avem 20 km. Ciclocomputerul meu arata insa ca ar mai fi 22 km. Apoi, dupa alte vreo doua urcari, indicatorul cu 10 km pana la sosire. Ciclocomputerul meu inca indica cu 2 km mai mult. Nu mai conta. Mai erau 3 ore din timpul limita. Am fi terminat si pe jos. Si totusi mi-am facut rapid niste calcule. Mi-am zis ca vreau sa termin intr-un timp care sa inceapa cu 87 de ore… Era realizabil. Planul de acasa fusese pentru 82 de ore. Acum, imi doream sa fie ceva cu 87 de ore.
Am sunat echipa de suport sa fie pregatita ca ajungem in 20-25 de minute. Echipa de suport, din pacate, mai avea cel putin o ora de mers pe drumul dedicat acestora. Am stabilit ca nu ne oprim, ca imi stabilisem ca timpul sa fie cu 87 de ore si ca ne vedem dupa start.
La indicatorul de 5 km pana la linia de finis, ciclocomputerul meu in sfarsit s-a sincronizat si el, arata similar. Eram deja de ceva vreme prin padurile domeniului Rambouillet, din departamentul Yvelines al regiunii L’Ile de France. Am trecut de portile de intrare in zona Bergerie Nationale, in aplauzele multimii adunate la sosire. Atat localnici, cat si familiile, prietenii celor care inca mai erau pe traseu, dar si participanti care deja sosisera si ramasesera sa isi astepte colegii. Am vazut cu coada ochiului in timp ce scosesem tricolorul romanesc si cativa ciclisti romani, care ne asteptau, ne fotografiau, ne filmau. Printre ei si pe finul meu, Bogdan. De data aceasta, pedalase cu alt grup, terminase de ceva timp. L-am salutat. Am trecut impreuna peste prag in euforia celor prezenti si in zgomotul facut de MC’ul evenimentului. Cu tot zgomotul creat de cei din jur, am auzit si clinchetul produs la trecerea pragului de cronometrare. Si Bobby era atent tot la acel clinchet. Spera sa nu dea eroare pragul exact la final. Era ultimul prag de cronometrare de pe cei 1219 km (distanta oficiala). Ceasul pentru noi doi se oprise la 87h48min03sec. De fapt, la Bobby cu o secunda mai devreme. Plecase cu o secunda in urma mea… 🙂 Exact la fel, se intamplase si la editia anterioara, cu finul meu, caruia i s-a inregistrat un timp cu o secunda mai mic.
Reusisem pentru a treia oara din trei participari sa obtin brevetul PBP. Timpul chiar nu mai conta acum, atat timp cat era sub cel limita. A contat doar faptul ca am avut un plan, pe care l-am pus in practica alaturi de un prieten, Bobby, si acum eram printre cei 54 de ciclisti romani brevetati, respectiv 4866 din intreaga lume care obtinusera brevetul la editia aniversara, a 20-a, a PBP. Eram fericiti!
Intre timp, a ajuns la sosire si echipa de suport, carora trebuie sa le multumesc si aici. Suportul lor, asemenea si celui oferit de voluntari si localnici pe intreg traseul, a contat enorm pentru ca finalul nostru sa fie unul fericit.
Voi reveni cu drag si nerabdare si in 2027, pentru tot ceea ce inseamna Paris-Brest-Paris, o sarbatoare a ciclismului de anduranta mondial. Un loc unde vezi cele mai traznite biciclete, cele mai traznite echipamente, cei mai „ciudati” participanti, dar toti au un singur vis: sa pedaleze toti cei 1220 km ai PBP. Multa vreme, in urechile mele vor rasuna incurajarile frenetice de pe intreg traseul PBP: „Bonne route!”, „Bonne courage”, „Bonne retour” si „Allez! Allez! Allez!”
JE SUIS RANDONNEUR!
Pedalez, deci exist! 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.